OK, deci cerul. Și vrei să le vezi pe toate: stele, planete, Calea Lactee, comete, meteori, nebuloase, roiuri, galaxii, fenomene ale căror nume nici nu le știi… Prin urmare, vrei să-ți iei un telescop, bun și ieftin, dar… – și ai făcut un prim pas important. Ai ajuns la concluzia că trebuie să ai puțină răbdare, să te documentezi, să pui întrebări, să înveți.

În primul rând, ai ajuns la locul potrivit citind acest articol. Mă ocup de astronomie de două decenii, în calitate de astronom amator recunoscut în domeniu, fac observații, pozez, conduc grupuri organizate și nu am niciun interes economic legat de bolta cerească. Iată cum cred eu că ar trebui să începi apropierea de cerul înstelat, și cum să decizi care instrument ți se potrivește.

Conținut

Vom acoperi următoarele aspecte, cap-coadă cum am putea spune, sau poate mai potrivit carbon-hidrogen: omul și universul.

• viitorul astronom ca om, trup și suflet
• cerul și locul observației
• instrumentul astronomului, aspecte generelale
• tipuri concrete de instrumente, tuburi, monturi și cât de practice sunt acestea
• concluzii, site-uri utile

 

Cine ești tu?

Acest hobby poate fi practicat în foarte multe feluri în funcție de vârstă, sănătate, timp, curiozitate, buget, răbdare, localitatea de reședință și mobilitate, familie și comunitate, planuri pe termen lung, și mai general, profil psihologic. Astronomia de amatori, deși >>decât<< un hobby, tot știință și tehnică este, necesită deci un aer de curiozitate şi rigurozitate ştiinţifică. Adică să înveți continuu, să-ți adaptezi așteptările, să renunți la ideile dovedite a fi false și să-ți recunoști limitele și greșelile.

Cum nu există haine care să se potrivească tuturor, depinde și de instrument dar și de om dacă cei doi se potrivesc sau nu.

Uită de pozele fabuloase de pe internet. Sunt reale (mă refer la cele din surse de încredere) dar din motive tehnice și/sau biologice, sunt inaccesibile unui observator vizual sau unui fotograf începător.

Amatorul din astronom amator e o etichetă pe care o poți purta cu mândrie. În alte contexte amator înseamnă ceva dubios, opusul profesionalului, nu vrei să te așezi în scaunul unui dentist amator. În astronomie e altfel. Astronomul amator decide singur cât învață, și dacă își dovedește aptitudinea, va fi recunoscut în domeniu. L-aș aminti pe Terry Lovejoy sau vezi lista românilor de pe NASA: Astronomy Picture of the Day.

Cerul

Majoritatea obiectelor cerești sunt fie mici, fie strălucesc foarte slab, fie o combinație ai acestor factori. Sunt și excepții, precum să zicem Soarele – atenție, te poate orbi! – și Luna, dar detaliile de suprafață sunt tot mici. Merită să cunoști cerul în ansamblu, și să nu te grăbești spre detalii.

Soarele, Luna, planetele Venus, Marte, Jupiter și Saturn și unele stele duble, anumite obiecte deep sky, se pot observa decent chiar și din centrul Bucureștiului să zicem – evenimentele de astronomie pe trotuar, sidewalk astronomy, se axează pe aceste ținte. Restul nu prea. Vei dori să te împrietenești cu întunericul.

Despre instrumente

Ochiul ne este principalul instrument. Ochiul liber este deosebit de capabil. Da, din locuri întunecate cerul este minunat, Calea Lactee poate oferi o priveliște extraordinar de frumoasă, și sunt nebuloase, roiuri și galaxii care se văd și cu ochiul liber, antrenat și adaptat. Merită văzute. Sunt aplicații pentru telefoane care, mișcând telefonul, arată ce-i în spatele ecranului, pe cer. Numai că strică adaptarea ochiului. Trebuie să ții cont de faptul că lămpile din stradă, orice far, lanternele, telefoanele, brichetele, orice lumină strică vederea de noapte, necesară pentru aproape toate țintele, pentru că așa ne sunt ochii. Folosim lanterne roșii de intensitate slabă. Adaptarea la întuneric, adică la cerul înstelat, poate dura până la o jumătate de oră. Dar tu ai venit să afli ce telescop să-ți iei.

Înainte de a te scufunda în detaliile tehnice, iată niște aspecte generale, subiective de care va trebui să ții cont:

• Utilitate. O chestie subiectivă care se compune din aspectele de mai jos și să o estimăm acum pe baza mulțumirii utilizatorului.
• Portabilitate. Mare e tare, dar un instrument greu de cărat are tendința să rămână într-un colț, nefolosit.
• Simplitate. Un instrument sofisticat, mai performant, e cel mai probabil și greu, și este greu de scos sub cer, e greu de utilizat și necesită mentenanță.
• Compatibilitate. Unele instrumente sunt compacte, de sine stătătoare, sunt gata. Altele se compun din elemente (inter)schimbabile, sunt extensibile și deseori sunt doar un punct de pornire putând fi îmbunătățite prin accesorii opționale. Și mai sunt jucăriile de supermarket, care nici nu-ți merită atenția.
• Adâncime. Cantitatea de lumina colectată și rezoluția optică sunt doi factori cheie. Să-i numim de data asta adâncime (vezi expresia deep sky), comparând și cu nivelul cetățeanului obișnuit, adică cât de departe te ajută instrumentul să pătrunzi în tainele obiectelor cerești.
• Preț. Mda.

În mare, cam orice telescop va avea un tub optic și vine cu o montură pe care acesta este așezat. Obiectivul culege lumina, iar prin ocular ne uităm. Aspecte tehnice:

• Diametrul obiectivului – apertura. O lentilă cu diametrul de 8 centimetri are suprafață de 100x mai mare decât pupila dilatată la maximul uman de 8 mm, deci va colecta de 100x mai multă lumină decât ochiul. Dar diametrul mai mare înseamnă și amplificarea fenomenelor atmosferice, deci o posibilă degradare a imaginii.
• Lungimea focală a obiectivului. Un obiectiv luminos are diametrul mare și focala scurtă, dar e mai greu de fabricat decât cele cu focale lungi, deci e mai scump. Dacă diametrul e de 150mm și focala de 750 mm, atunci împărțim 150/750, și spunem că obiectivul e de f/5.
• Ocularul:
  • fix (nu se poate scoate/schimba)
  • interschimbabil (cu sau fără adaptor pentru aparat foto/cameră video)
  • cu lungimea focală fixă sau ajustabilă (cu sau fără ”zoom” – dar nu folosim cuvântul zoom)
• Rezoluția optică. Imaginile, cu toate că pot fi mărite la infinit, conțin o cantitate limitată de informații. Un obiectiv mare dar de calitate mai slabă va fi depășit de unul mic dar de calitate profesională. Factorul de mărire se calculează printr-o împărțire a două numere (focala obiectivului / focala ocularului), și nu spune nimic despre calitatea imaginii. Rezoluția teoretică e una, dar cea din practică mai depinde și de turbulențele atmosferice și reglajul și aclimatizarea instrumentului. La instrumentele serioase se afișează rezoluția teoretică maximă în arcsecunde, și mai e regula de mărire maximă = diametrul în mm x 1.5. În cazul tubului de 150/750, ar fi 150*1.5=225 – deci ocular de 3 mm dă mărirea maximă. Oricum, atmosfera din România nu e prietenul astronomului amator, și rareori permite observații la peste 200-250x. Se poate mări imaginea, matematic, dacă vrei să vezi miraje – dar nu vrei așaceva.
• Câmpul vizual. Mărire mai mare înseamnă câmp vizual acoperit mai mic, și invers. Câmpul vizual aparent prin ocular depinde de calitatea ocularului. Unele par niște găuri de cheie, altele largi cât un binoclu.
• Felul tubului optic:
  • refractor (cu lentilă, luneta obișnuită)
  • reflector (cu oglinzi, numit newtonian)
  • ceva combinație de lentile și oglinzi
• Felul monturii:
  • nu necesită montură
  • trepied foto
  • montură alt-azimutală (similară, ca logică, cu un simplu trepied foto, se mișcă în orizontală și în verticală)
  • montură ecuatorială (complexă dpdv tehnic)
  • manuală, motorizată sau chiar computerizată

 

Instrumentul potrivit pentru tine, începător

Dacă cumperi din supermarketuri sau de la comercianți și mai dubioși, riști să te dezamăgești. În schimb, magazinele de specialitate, de foto, de vânătoare sau de astronomie îți pot oferi instrumente ale căror calitate optică te va face să te îndrăgostești de cele văzute și să te întrebi, revoltă de proporții filozofice, de ce te uitai prin cioburi de sticlă când se poate și profi.

Binoclul este un bun prieten, e mic dar e tare și o optică bună nu te va dezamăgi. Nu, nu se numește telescop, dar tu vrei să vezi cerul și așa-i că poți trece de acest detaliu lingvistico-birocratic. 10×50 înseamnă că mărește de 10x și diametrul obiectivului e de 50 mm. Diametrul mare (între 50-80 mm, sub nu merită, peste nu mai e practic) e necesar pentru a colecta cât mai multă lumină. Intern, binoclul poate avea o structură complexă, dar spre exterior e un instrument compact, ușor de utilizat, de zero întreținere. La mărire, recomand pe la 10x, peste 12x și la un obiectiv mai mare, din cauza greutății, este binevenit un trepied foto, sau măcar o masă pe care să ne punem cotul.

Binoclul este introducerea perfectă, experiența Galilei. Încape în orice bagaj. Va arăta, din sistemul solar, multe cratere de pe Lună, secera planetei Venus, sateliții lui Jupiter (cei galileeni), poate chiar și inelul lui Saturn, comete apropiate. Dintre obiecte deep sky, ansamblul Căii Lactee și Galaxia Andromeda, Pleiadele, Roiul Dublu și Nebuloasa Orion sunt ținte evidente pentru un binoclu. Din cauză că colectează multă lumină, și mărește doar cât strict necesar, orice astronom amator apreciază un binoclu de calitate.

Luneta terestră / spectiv de vânătoare – acestea sunt instrumente pentru zi, deloc pentru noapte. De obicei refractoare, dar deseori catadioptrice.

Față de un binoclu, se mai pot vedea dungile de nori de pe Jupiter dar nu și Pata Roșie, inelul lui Saturn foarte evident, dar fără divizia Cassini, și anumite roiuri stelare. Spectivul nu prea face însă față la nebuloase, câmpul vizual mic și imaginea întunecată îl fac să nu fie iubit de astronomii amatori.

Totuși, necesitatea de mentenanță zero și portabilitatea (are nevoie de un trepied modest, deseori inclus și cu reglaj fin) îl fac un companion bun pentru drumeții, călătorii.

 

Dobsonian – adică un reflector newtonian + o montură de tip scaun, alt-az. E mare, e tare, ieftin și simplu ca bună ziua, regele observațiilor vizuale. Este modelul dorit de amatori, cu oculare standard 1.25″ și 2″. Instrumentul arată ca un tun îndreptat spre cer, cu un pui de tun – luneta de căutare, și ea ca o jumătate de binoclu. Variantele care se respectă necesită mașină. Datorită volumului, dobsonianul e numit și găleată de lumină. Voluminos dar ușor, e surprinzător de simplu să-l cari, montezi, utlizezi, depozitezi. Tubul newtonian are nevoie de  colimare periodică, adică alinierea oglinzilor, dar un laser de colimare elimină tot stresul. Dobsonianul e popularizat din anii 1960′, când entuziastul John Dobson a început să promoveze și ideea astronomiei de pe trotuar, sidewalk astronomy. Există și variante computerizate, dar nu-s pentru începători și nu încap într-un portbagaj obișnuit. Găleata de lumină are obiectivul mare, de 150-200-250-300 mm, și focala (adică lungimea tubului) relativ scurtă. Observațiile vizuale cele mai adânci se fac cu dobsoniene. Montura cât se poate de simplă se mișcă alt-az, adică în orizontală și verticală, tubul trebuie împins manual, dar mișcarea e fină și e o senzație plăcută. Dobsonianul îl deservește bine și pe astronomul amator cu ani buni în spate.

Pentru vizuale, newtonianul pe o montură alt-az e mult mai puțin la îndemână, iar pe ecuatorială e pur și simplu pain in the ass. Dobsonianul e singura soluție. Dacă vrei un telescop performant, pentru observații vizuale și ieșiri dedicate, îți iei un Dobsonian de minim 15 cm.

 

În magazine mai apar combinații de tuburi și de monturi, le descriu separat.

Tuburi

Refractorul  acromat mic – adică varianta ieftină, entry level  în astronomie. Lentila acromată înseamnă aberații de culoare urâte, care pot fi ascunse în spatele focalei lungi – adică tind să aibă tubul subțire și lung. Un compromis, să zicem, acceptabil pentru un începător. Diametrul lentilei rareori depășește 100mm, deci tubul colectează mult mai puțină lumină decât un Dobsonian. Un oarecare avantaj e că e un instrument simplu ca o piatră, nu necesită întreținere și nu e voluminos. Tubul e compatibil cu mai multe oculare, cel mai probabil din standardul de 1.25 țoli, sau cu o cameră web. Deși calitatea imaginii lasă de dorit, tubul poate fi folosit, cu un adaptor inel T, ca și teleobiectiv foto de o lungime focală ridicol de mare.

Acest tub mai are nevoie de o montură, fie trepied foto, fie ceva dedicat, depinde de adaptoarele incluse. Cele mici care seamănă cu un spectiv, sunt vândute cu/pentru trepied foto, cele mari cu montură alt-az sau ceva ecuatorială. Pot fi ieftine, dar depinde de tub, dacă-și merită prețul.

Refractorul acromat mai mare înseamnă și greutate mai mare, limitând astfel gama de monturi care pot fi folosite, și magazinele tind spre monturile ecuatoriale cu contragreutăți.

Refractorul apocromat – scump, dar își merită prețul. Un bun prieten, sau mai degrabă visul amatorului, un briceag elvețian. Mic dar tare, sau mai mare și și mai tare.

Nu are aberații cromatice, imaginea e clară și lipsită de artefacte. Un corector de planeitate nu strică la foto. Tubul poate fi folosit, cu un inel T, ca un teleobiectiv, raportul focal fiind pe la f/5, f/6. Prietenul astrofotografilor și al observatorilor vizuali cu pretenții și buzunar adânc. Zero întreținere.

La diametre mai mari, devin grele și necesită monturi mari. Rareori poate un amator să înceapă cu un apo, dar dacă ai bani și vrei un instrument mic dar tare, te va iubi și îl vei iubi și tu.

Newtonianul – Sunt sceptic în legătură cu tuburile mai mici de 150 mm diametru, dar e un sweet spot între 150-200 mm și pe la focalele 600, 800, 1000. Dobsonul mare e … mai mare. Oglinda secundară acoperă o bună parte din apertură, deci se pierde o cantitate considerabilă de lumină, și suportul secundarei e responsabil pentru țepile de difracție care apar în jurul  stelelor luminoase. Oglinzile nu au aberație cromatică, trebuie însă colimate din când în când, deci complexitate adăugată.  Compatibil de obicei cu oculare standard, și cu un inel T (plus eventual un corector de planeitate) poate fi transformat într-un teleobiectiv. Spre margini, câmpul vizual e distorsionat puțin, dar e un compromis acceptabil.

Newtonianul e un briceag elvețian, bun și pentru planete, și pentru roiuri, și pentru nebuloase. Mulți astrofotografi folosesc un newtonian pe ecuatorială.

Pentru vizual, sunt tari pe monturi dobsoniene, pentru foto pe monturi ecuatoriale, dar pe ecuatorială pentru vizual tubul newtonian e pain in the ass. Asta pentru că tubul, având ocularul în lateral, trebuie rotit în inelul de montaj, o sursă de stres și accidente.

Catadioptrice – instrumente care combină lentilele și oglinzile, exemplul tipic e construcția Maksutov-Cassegrain. Calea luminii este pliată, astfel tubul poate fi de trei ori mai scurt decât lungimea focală a obiectivului. Aberațiile cromatice sunt foarte reduse, dar focala lungă deci imaginea puțin luminoasă (f/12) sunt factori care limitează instrumentul la planete și câteva roiuri stelare. Luna arată impecabil într-un MC.

MC-ul apare des în armamentul astronomului amator, dar de cele mai multe ori ca instrumentul secundar sau ternar. Poate fi transformat într-un teleobiectiv de zi capabil, și e destul de portabil, de zero întreținere, cele mici necesitând doar un trepied foto.

Monturi

Montură alt-az manuală Aici nu mă refer la varianta dobsoniană.

Montura alt-azimutală are logica trepiedului foto, e ușoară, poate fi mișcată în verticală (altitudine) și orizontală (azimut), șuruburile de poziționare fină ajută să nu tremure (atât de mult) imaginea, când urmărim obiectul, adică compensăm rotația Pământului.  Această montură, practic, nu se poate motoriza – și se strică foarte greu. Se recomandă instrumentelor mai ușoare și pentru observații modeste. Combinate cu un APO mic dar tare, pot fi foarte utile.

Montură ecuatorială, manuală sau motorizată – monturile eq adaugă complexitate și la aliniere polară și la poziționarea intuitivă, sistemul de coordonate devenind ascensiune dreaptă – declinație, în loc de simplul vertical-orizontal. Am văzut amatori cu vechime greșind alinierea. Apare necesitatea contragreutăților și echilibrarea instalației. Avantajul e că urmărirea unui obiect e mai ușoară, mai ales cu o montură motorizată, doar axa de ascensiune dreaptă fiind acționată. Ambreiajul caracteristic monturilor eq e un plus. Găsirea obiectelor e la fel de grea – suntem în era telefoanelor mobile care fac orice conversie un pas trivial.

O montură ecvatorială de calitate slabă și manuală s-ar putea să rezolve mai puține probleme decât creează. La refractoare și catadioptrice nu apare problema caracteristică newtonienelor pe montură ecvatorială (aceea de pain in the ass), dar mișcarea monturii e tot contraintuitivă la început. Motorizată, montura poate duce sesiuni modeste de foto planetar, cu webcam sau DSLR (Soare, Lună) sau chiar lungi la focale scurte de ordinul obiectivelor foto. E mai mult un instrument educațional și de testare a răbdării, vei dori fie să te lași de astro, fie să-ți schimbi setupul.

Montură alt-az computerizată, ieftină – după procesul de aliniere stelară, promite navigare automată pe cer. Teoria e frumoasă, computerul funcționează, dar practic, variantele la preț mai accesibil sunt făcute din materiale de calitate chiar proastă. Sună ca niște mașinuțe de jucărie de unică folosință luate de la o piață dubioasă din spatele blocului din cartier. Construcția slabă impune și o limită de greutate, deci tub optic mai ușor, probabil tot modest. Pentru poze, nu prea.

Monturile alt-az computerizate se comportă mai bine cu tuburile scurte și ușoare, mai ales cu cele catadioptrice (lentile+oglinzi), sau newtoniene ușoare dar nu la un raport preț/calitate pe care să-l recomand pentru un începător. Baza dobsoniană computerizată tot altă poveste e.

 

Montură ecuatorială, computerizată, mai serioasă – mai degrabă pentru foto, și pentru foto e indispensabilă,  altfel bani plătiți poate degeaba. Alinierea trebuie să fie precisă. O montură bună merită un tub bun, tubul bun e greu, deci montura devine robustă, e un cerc vicios în ambele direcții. Pentru vizual, cu newtonianul e pacoste, există riscul ca tubul să se lovească de trepied, pe lângă uzualul pain in the ass. Cu cât e mai robustă, cu atât devine mai greoaie montura, și tot devine extra neîndemânatică cu tuburile mari.

 

Vrăjeli ultradigitale. Nope. Pur și simplu nu. Poate că ține doar de gust. Eu zic un nu hotărât.

 

 

Unele combinații deci mi se par aiurea și nu știu, în afară de motive de marketing, de ce sunt pe piață. Altele sunt chiar reușite

Pentru observații vizuale:

• Binoclul
• Dobsonianul
• Refractor (acromatic sau apocromatic) + montură alt-az modestă, manuală
• Refractor sau catadioptric + montură eq motorizată, eventual computerizată

Pentru foto:

• Montură eq motorizată sau computerizată plus
• Refractor apocromatic, tub newtonian sau tub catadioptric
• vezi și: Cum devin astrofotograf?

 

Înainte să decizi, îți recomand să ieși la observații cu amatorii din apropiere. Vei vedea cu ochii tăi cum cântă fiecare instrument, cât de elegant e un dobsonian, cât stau în genunchi cei cu monturi ecuatoriale, cât meșteresc fotografii.

Siteuri de vizitat, alte articole de citit

Clubul Borealis din Cluj

Oameni OK prin București

Planetariu virtual, http://stellarium.org

http://telescop-expert.ro/sfaturi-pt-incepatori.html

http://www.skyandtelescope.com/astronomy-equipment/how-to-choose-a-telescope/