Cen A, ω Cen

Liniștea deșertului are un farmec aparte. Lângă instrumente, stăteam într-un scaun sau fotoliu care semăna cu o sferă tăiată în două, foarte mare, solid și stabil, fiind posibil să mă întind sau să mă ghemuiesc după plac. Astfel puteam sta într-o poziție în care aveam întregul câmp vizual umplut de Calea Lactee, cu nucleul în mijloc, acesta aflându-se la zenit, o imagine simetrică, luminosă, cum spuneam mai demult, o frumusețe inumană. Oarecum copleșit de această priveliște, totuși, simți că ești: acasă. Multe nopți am petrecut așa într-o solitudine relativă, ceilalți colegi având instrumentele amplasate la 10-20 metri, trecerea timpului fiind marcată de zgomotul oglinzii și al obturatorului și de zâmzetul foarte subtil al monturii. Echipat cu un binoclu, mai aruncam câte o privire, mai mult poetică decât astronomică – așa mi-a venit ideea să pozez o pereche neobișnuită. (tovább…)